Discreția unui actor: Marius Manole



de Alexandru Catalan


Marius Manole: „Cel mai bun an e cel pe care reușesc să-l duc până la capăt sănătos“ 

Marius Manole nu-și împarte viața în ani buni (cu premii) și ani proști (fără premii). Își dorește ca fiecare sfârșit de an să-l prindă sănătos. Doar atunci consideră că a avut un an bun.

mariul-manole-actorLa 38 de ani pe care i-a împlinit în octombrie, Marius Manole este genul de actor pentru care nu s-a inventat termenul de vacanță. Nici măcar cel de concediu medical. Mort-copt, trebuie să urce pe scenă dacă programul zilei îi impune acest lucru. Ca să nu mai vorbim de zilele în care pur și simplu nu are chef nici de teatru și nici de Măria Sa, spectatorul.

Uneori, Marius Manole n-are chef nici măcar să-și facă sieși pe plac. Și nici n-ar fi de mirare dat fiind că în 24 de ore i se poate întâmpla să aibă un spectacol la matineu la Național, repetiții la prânz la „Metropolis“, o ultimă lectură undeva în jurul orei 17:00 la „Bulandra“, pentru a încheia ziua cu un spectacol de ora 22.00, pus în scenă într-un spațiu particular din Centrul Vechi al orașului.
Ceea ce pentru cei mai mulți dintre colegii săi ar fi un motiv de disperare și de stres, pentru el pare un fel de „combustibil“ care-i asigură funcționarea aproape în orice condiții. 
An după an, stagiune după stagiune, Marius Manole se aruncă într-un carusel pentru care mulți dintre colegi îl invidiază, dar care-l pune în situația de a juca peste 20 de roluri în nouă-zece luni.

Știe mereu care-i sunt atuurile: atitudinea față de muncă și față de meseria pe care și-a ales-o, dar și o anumită tărie interioară pe care a furat-o de la colegii de scenă mai în vârstă. Model în meserie? Mai degrabă e tentat să spună că n-a avut așa ceva. În urmă cu câțiva ani, a realizat pentru televiziunea publică portretul-robot al actorului: „…Un specimen destul de dificil și un animal destul de scârbos. Nu rezistă în haită dacă nu are un șef foarte puternic“. Pare că nu l-a schimbat nici până azi. Poate așa se explică de ce nu se dă în vânt după faptul că a devenit un actor cunoscut, după cum recunoaște cu ușurință că între teatru și film nu stă niciodată pe gânduri atunci când votează cu ambele mâini prima opțiune. Și asta fiindcă a simțit că e cel mai prost actor de film,
cum se autocaracterizează, dar și pentru că teatrul îl poate împlini într-un alt fel, unul special, poate mai mult decât întâlnirea cu propriul seamăn. A simțit asta încă de când era mic. Și-a autoanalizat chiar și pasiunea pentru teatru, ba chiar a pus sub lupă realitatea vieții sale după care a ajuns să petreacă mai multe ore pe scenă decât acasă. Pentru că, nu-i așa, poate trăi actorul român din munca sa? Sau, mai degrabă e un biet muritor de foame? Rezultatul? 

A fost și a rămas genul de om, ce are în gușă are și-n căpușă.

Chiar și atunci când se încorporase în tabăra vegetarienilor și leșina de foame pe lângă zidurile interioare sau exterioare ale teatrelor unde trebuia să dea tot ce era mai bun în el. Sau când a urcat pe scenă, la Sibiu, cu aproape un deceniu în urmă și, ținând o cutie de bere în mână, s-a oprit din joc și le-a decretat pe loc, direct, celor prezenți, că este cel mai prost spectacol în care jucase până atunci. În schimb, știe că îi place să observe oameni și locuri. Cvasipermanent! Și mai nou, viața de fiecare zi, cu bune și cu rele. După cum își aplică regula potrivit căreia trebuie să fie atât de umil încât să uite deseori de sine, de laudele care se înghesuie în jurul urechilor și inimii sale după aproape fiecare spectacol. Recunoaște că într-un fel și atmosfera familială l-a pregătit pentru asta, fiindcă ai lui nu l-au lăudat nici prea mult și nici prea tare. Ai lui sunt oameni obișnuiți și muncitori, poate prea obișnuiți cu munca, dar sigur veniți dintr-o lume în care trebuie să faci multe lucruri ieșite din comun pentru a atrage celor din jur atenția asupra ta. Așa se face că în ultima clasă de liceu, la Iași, când a început efectiv să joace, nu și-a făcut mari speranțe în reușita la facultatea de teatru din oraș. Unde a intrat, cu voia destinului, ultimul pe listă!

Blestemul teatrului i s-a lipit definitiv pe frunte și în inimă, chiar dacă a fost pe punctul de a rata clasa finală a liceului și Bacalaureatul, din cauza absențelor (mergea la teatru, la repetiții, la lungi și interminabile discuții).

Tatăl său, om pragmatic, îi găsise deja un post de motostivuitorist în fabrica unde lucra. Ieșeanul Marius Manole, care și-a păstrat accentul de moldovean (deși îl ascunde ca nimeni altul) și înclinarea pentru mâncărurile grase, s-a îndrăgostit din prima clipă de București și de Teatrul Național. Tot aici a cochetat o vreme și cu coregrafia, dar tot teatrul a învins în cele din urmă. Scena este marea sa iubire. Atât de mare, încât n-a ieșit de sub vraja ei ca să-și descopere jumătatea, așa cum facem cei mai mulți dintre noi, pentru acea femeie „și frumoasă, și deșteaptă, și devreme acasă“, care să-i devină parteneră de viață. După cum ne asigură și de faptul că nu va părăsi niciodată țara. Fie și din simplul motiv, ușor de depășit, că nu știe bine nicio limbă străină. Dar și pentru că anul 2016 i-a adus cea mai importantă distincție teatrală, cea acordată de Uniunea
Teatrală din România, la categoria actorului în rol secundar, pentru rolurile bătrânei apatice și al actorului din spectacolul „Între noi e totul bine“, jucat pe scena Teatrului Național „Ion Luca Caragiale“ din București.

The PR Journal: Anul acesta ai spart gheața la Gala UNITER. Așteptai de ceva timp acest premiu? Este cel mai bun an din cariera ta?
Marius Manole: Anul acesta nu a fost doar primul Premiu UNITER (nota red. – Marius Manole a primit în mai, la Oradea, premiul pentru „Cel mai bun actor în rol secundar“ pentru Bătrânica/
Actorul din spectacolul „Între noi e totul bine“, jucat la TNB), ci și cel al radioului public, pentru cel mai bun rol masculin (nota red. – în iunie, la București, Marius Manole a fost premiat, în cadrul Festivalului Internațional de Teatru Radiofonic „Grand Prix Nova“, pentru rolul Piotr Ilici Ceaikovski în spectacolul „Ceaikovski“ de Nina Berberova). Dar pentru mine, nu așa se împart anii: cei buni, cu premii, cei răi, fără premii. Pentru mine, anul cel mai bun este cel care mă surprinde, de fiecare
dată, în seara lui 31 decembrie, în postura de om sănătos […]

 

  Interviul integral poate fi citit în varianta print a revistei The PR Journal. 

The PR Journal

Str. Hatmanul Arbore, nr. 15-19, sector 1, București
T: +40 21 230 07 24
F: + 40 21 230 0725
E: pr@theprjournal.com